Recenzie – Sclipind la ultimul vagon de Andreea Blandu


Sclipind la ultimul vagonTitlu: Sclipind la ultimul vagon
Autor: Andreea Blandu
Editura: Emia

>Comanda cartea la Editura<  sau  >Comanda cartea in Librarie online (Transport gratuit)<

Când m-am apucat să citesc această carte aveam pe masă mai multe titluri, dintre care unele erau chiar foarte tentante.Dar, deşi titlul nu-mi spunea nimic, de autoare nu auzisem niciodată, iar editura era o mare necunoscută, am ales să citesc acest roman. Cred că mi-am zis la un moment dat că am chef să mă pierd câteva ore în necunoscut … iar necunoscutul s-a dovedit a fi atât de ademenitor încât nu am abandonat călătoria până ce nu am ajuns la destinaţia finală.

Cartea m-a cucerit încă de la prima pagină cu câteva reflecţii care scot atât de bine în evidenţă sentimentele umane, dorinţele, dar şi neputinţa în faţa barierelor impuse de legi divine neînţelese şi niciodată explicate.

„Dar nu trecutul e cel care se întoarce, oamenii sunt cei care nu îl pot smulge definitiv şi îi caută neîncetat urmele, atunci când amintirea acestuia e prea profundă ca să mai fie îngropată.”

Două persoane total diferite, un tren, un compartiment, o conversaţie de plictiseală, acelaşi drum. Într-o astfel de circumstanţă se întâlnesc Eric şi Nidia. Câteva priviri fulgerătoare, nişte replici mai mult sau mai puţin acide, câte o doză de orgoliu din partea fiecăruia şi acuta nevoie de a zice ceva – cam aşa apare acel sentiment de simt-că-te-cunosc-deşi-te-văd- pentru-prima-dată-în-viaţa-mea.

„E ceva ce mă atrage la ea. Am avut ocazia să văd tinere mult mai frumoase decât ea. Nu frumuseţea îmi trezeşte interesul, e altceva în prezenţa ei care mă intrigă.”

„E un necunoscut şi totuşi … am impresia că îl cunosc de-o viaţă.”

Personal, nu cred în coincidenţe. Poate de aceea, această întâlnire mi-a creat impresia că a fost un fel de complot al universului. Se pare că, chiar dacă două persoane au drumuri paralele, atunci când cineva acolo sus decide ca ele să se întâlnească, planetele se aliniază într-un mare fel pentru a produce intersecţia fatidică.

„Imaginează-ţi cum ar fi dacă am putea să visăm la imposibil…”

După întâlnirea spumoasă din tren mă aşteptam ca ei doi să se revadă întâmplător prin Braşov, să realizeze că se potrivesc, etc. etc.  …. dar scenariul autoarei diferea total de al meu şi am fost total surprinsă de tot ceea ce a urmat.

După ce am făcut cunoştinţă cu părinţii Nidiei şi am pătruns în climatul familial în care aceasta trăia, am fost uimită să descopăr că Eric i-a lăsat un număr de telefon pe spatele portretului făcut în tren. Trebuie să recunosc că e o manieră extrem de originală de a insista într-un fel plăcut dar … nu mă pot abţine să nu revin iarăşi la ideea mea cu complotul universului.

Bineînţeles că uimirea mea nu era să se oprească aici deoarece tânăra de 18 ani chiar îl sună pe bărbatul de 30, iar conversaţia este mai mult decât savuroasă.

„-Spre dezamăgirea ta, află că nu vei scăpa de mine prea uşor. Ce părere ai?

-Poate că … nici nu îmi doresc să scap.

-Sună interesant … şi riscant … Nu crezi?

-Din momentul în care te-am sunat … am ştiut că sunt dispusă să îmi asum orice risc…”

Din acest moment, cei doi devin dependenţi de conversaţie şi se îndrăgostesc nebuneşte unul de celălalt. Dar în timp ce Nidia iubeşte cu toată forţa cu care poţi iubi la 18 ani trăind prezentul, Eric reacţionează mai mult ca un om matur, responsabil, sceptic în privinţa iubirii şi al sentimentelor.

„Poate dacă ne-am fi cunoscut într-un alt timp, în altă lume. Hmmm, Nidia! Ceea ce trăim acum e … imposibil.”

„Parcă mi-ar face şi bine şi rău, în acelaşi timp!”

Nu am crezut niciodată în dragoste la prima vedere şi nicidecum în relaţii la distanţă întreţinute de convorbiri telefonice. Se pare că povestea celor doi este scrisă special să-mi demonteze mie raţiunea deoarece între Eric şi Nidia s-a produs o atracţie magnetică de la început, iar distanţa dintre ei nicidecum nu a adus cu sine uitarea ci, din contră, a alimentat asiduu sentimentele şi dorinţa.

Permanenta căutare, telefoanele, mail-urile, suferinţa din nimic mi-au creat la un moment dat senzaţia de obsesie … dar totuşi era vorba de iubire. Acel gen de iubire care consumă, arde şi distruge, dar care e în acelaşi timp capabilă să confere o fericire supremă … exact ca un drog la care nu poţi renunţa şi din care iei de bunăvoie o supradoză chiar dacă ştii că te va ucide apoi .

„Mereu am fost impresionată de dragoste, de puterea ei incredibilă de a ne schimba şi defini vieţile…”

M-a fascinat povestea lor. Dacă întregul roman ar fi fost alcătuit doar din convorbiri telefonice … nu cred că m-aş fi plictisit pentru că replicile presonajelor sunt atât de încărcate de intensitate, atât de profunde încât te determină să te pierzi cu uşurinţă încercând să sapi adânc pentru a descoperi sensul din spatele cuvintelor. Cu toate acestea, acţiunea cărţii nu se rezumă doar la dialogurile dintre Nidia şi Eric. În plan secund, aflăm că adevărata mamă a Nidiei este de fapt mătuşa sa. Apare o nouă intrigă, descoperim secrete păzite straşnic şi întâmplări dintr-un trecut niciodată asumat care se încăpăţânează să revină în prezent ameninţând iluzia de linişte în care fata crescuse.

Un rău niciodată nu vine singur şi în cazul Nidiei se aplică aceeaşi regulă. Tânăra are parte de o perioadă tumultoasă în viaţa ei. Îndepărtarea bruscă şi inexplicabilă a lui Eric, aflarea secretului cu privire la părinţii săi şi moartea neaşteptată a tatălui ei creează un haos halucinant şi dureros care aproape o sufocă pe fata obligată să se maturizeze instant.

Autoarea creionează foarte bine trăirile, atitudinea, trauma, disperarea, confuzia, drama. Cuvintele devin adevărate filmuleţe, iar cititorul trăieşte alături de Nidia haosul existenţial prin care viaţa o obligă să treacă. Am văzut cum o adolescentă îndrăgostită şi optimistă se transformă peste noapte într-un adult marcat de suferinţă. Am văzut cum viaţa îşi foloseşte cele mai letale arme pentru a lăsa cicatrici adânci şi cum distruge cu zâmbetul pe buze şi cel mai nevinovat suflet fără a se întreba nici măcar o clipă dacă o fiinţă umană merită oare să îndure atâta suferinţă.

Am plâns alături de Nidia şi mi-aş fi dorit să întind o mână invizibilă pentru a-i atenua din durere, fără să îmi dau seama că există totuşi ceva care poate anula şi cea mai profundă rană. Acel ceva este iubirea.

„Cineva spunea că atunci când iubeşti eşti puternic tocmai pentru că ai curajul să devii vulnerabil.”

Mutarea Nidiei în Timişoara şi revederea lui Eric aruncă toată suferinţa undeva în neant, iar iubirea dintre ei este capabilă să înfrunte timpul şi responsabilităţile. Scurtele momente de fericire, o privire, o atingere, un cuvânt compensează într-o manieră magică realitatea dură.

„Cred că am ajuns să trăiesc doar pentru că iubesc…”

Povestea lor se compune din rece şi cald, dar căldura e atât de dulce … încât merită îndurarea celui mai cumplit ger.Finalul a fost mai mult decât emoţionant, mai mult decât profund, mai mult decât dureros, mai mult decât un suflet poate duce.

Ceea ce e imposibil în prezent are forţa cutremurătoare de a deveni posibil dincolo de viaţă şi de moarte.

„Niciodată nu e prea târziu când iubeşti.” – aceasta este descrierea pe scurt a unui final incredibil de dramatic. Amar şi dulce amestecate şi fără putinţă de a fi separate.

„Sclipind la ultimul vagon” este o poveste sfâşietoare, intens psihologică, dar care în acelaşi timp trece de graniţele raţiunii. Iubirea e un sentiment neexplicat, imposibil de analizat, imprevizibil, dulce, amar, bun, rău. Toate contradicţiile din lume se întâlnesc în acest cuvânt fără definiţie.

Iubirea dintre Nidia şi Eric trece prin toate etapele, frizează nebunia, produce suferinţă, aduce fericire, iar la sfârşit lasă o vagă speranţă.

M-am pierdut printre paginile acestui roman şi am rămas cu o nostalgie inexplicabilă şi cu veşnica întrebare  : Oare unde este Dumnezeu atunci când copiii Lui întind mâinile către El şi strigă după ajutor???

CITATE:

„Va veni clipa, când ne vom îndrepta amândoi … spre punctul din care am plecat cândva, spre locul care uneşte cele două căi.

Te iubesc … mai mult decât ţi-am arătat.”

„Acum mă găseşti printre rândurile astea , fără sens … şi ştii că încă sunt aici pentru că reuşeşti involuntar … să mă simţi în fiecare adiere a vântului, în fiecare oftat special, în fiecare încercare de a respira…”